Copilaria...Locul unde ne intoarcem cu placere atunci cand suntem cu cei mici...

 Si povestea continua....

          Ninsese mult în ziua aceea. Învățătoarea privea printre fulgii deși în depărtare, acolo unde se împleteau nevăzutele clipe ale copilăriei sale cu sclipirile albe ale crengilor de brad. Nu era ușor să ajungă la școală. Nu pe o vreme ca asta. Zăpada căzuse din belșug. Îi apăreau mereu în minte chipurile drăgălașe ale elevilor săi. Trecuseră deja zece ani de când preda la școala din vârful dealului în sătucul fără părinți, așa cum deja i se spunea în cancelarie. Își iubea mult elevii însă dintre toți  Petrică parcă i se lipise cel mai mult de suflet. Era dat în grija bunicii... sau bunica în grija lui nimeni nu mai putea să spună. Dumnezeu știe cum se descurcau oare pe o vreme ca asta. Era clasa a4-a și ceva îl împiedica încă să poată desluși înțelesul ascuns al textelor pe care le citeau în clasă. Pentru el totul trebuia pipăit, exemplificat, desenat, demonstrat. Fugea parcă de înțelesul  cuvintelor din cărți, și ochii îi alunecau pe fereastră. Singurul motiv care îl mai aducea la realitate era că nu voia să o supere pe bunica.
 
       - E deja bolnavă, ce să o mai supăr și eu. Eu nu sunt așa rău ca Nicu.
 
       Nicu era mare pentru clasa a4-a rămăsese deja repetent de două ori. O data fusese amânat medical iar a doua oară lipsise prea mult de la școală. Era și el în grija unei vecine din sat. O vecină care mai avea trei copii. Dintre care doi la școală, în aceeași clasă cu Nicu. De ei Nicu avea grijă ca de ochii din cap. Dacă  greșeau pe la teste le mai trăgea câte o scatoalcă. 

 
 Învățătoarea era deja la ușă. Își pusese ghetele în picioare și se îmbrăcase cu costumul de schi peste blugi și bluzele de lâna. Avea un rucsac plin cu de toate în spinare, inclusiv trusa de prim ajutor. Pe o vreme ca asta îi va fi sigur de folos. Un colț de zâmbet apăru din senin adus de Irinuca, cea care voia să se facă doctorița. Ce o să se mai bucure la vederea atâtor ustensile... O umbră acoperi ca o pătură groasă colțul de zâmbet. Nicu deja începuse să fumeze, chiar Irinuca îi spusese asta. Mergea la birt ca oamenii mari și înjura odată cu ei pe acolo.
 
 - Ce a spus, Irinuca?  învățătoarea o întrebase îngrijorată când cea mică povestise.
 
 - Nu pot să va spun. E rușine mare.
 
 Irinuca era singurul copil din clasa ei care nu fusese dată în grijă nimănui. Rămăsese împreună cu bunicii de când se născuse, nu își cunoscuse părinții... Sau poate nici nu erau bunicii ei. Irinuca însă așa le spunea, maia și tataia. Îi ajuta mereu la treburile gospodărești deși cu greu ajungea să facă prea multe din scaunul cu rotile în care era țintuita. Ea voia să fie doctorița ca să îi ajute pe alții.

    

     Învățătoarea deschise ușa grăbită. Urma să îi sune pe ai ei după ce se vor trezi. Era deja ora 6 dimineața și ar fi pierdut cursa. Avea de mers o oră până la cea mai apropiată stație, de unde urma să o ia pe jos.
 
 Frigul îi înghețase deja pleoapele și nici nu trecuseră zece minute de când aștepta mașina. Mai erau și alți navetiști acolo, îi cunoștea din vedere. Niciunul însă nu va coborî cu ea în stație. Prin întinsul albit de zăpadă călătoria spre școală avea ecoul unei simfonii. Singurele certitudini erau desenate pe albastrul cerului de brațele înghețate ale copacilor de pe marginea șoselei. O îngrijorare tăcută plutea printre călători, fiecare cu gândurile lui adăuga puțină gravitate simfoniei albe. Învățătoarea sună acasă. Totul era bine. Soțul pregătea copilul de școală. Îi trimise câteva încurajări și îi promise un om de zăpada. Râsul cristalin puse ca de obicei punct conversației. Mașina se opri brusc în întinderea albă. Învățătoarea trebuia să coboare. Timpul zburase.
 
 Câteva cuvinte îngrijorate pluteau prin aer. "Nu vă așteaptă nimeni? Mai bine mergeți cu noi până la capăt!" Surâse. Nu  putea să meargă mai departe. Satul fără părinți și școala plină de gândurile și speranțele neștiute ale copiilor o așteptau. Se afundă până la genunchi în stratul gros de zăpadă necălcată încă de picior omenesc, și porni. Cunoștea bine drumul, urma să o aștepte probabil Nicu la jumătate. Nicu era mereu primul care o aștepta să o ajute la transportul rucsacului de care era nedespărțită. Aducea din oraș minunății pentru elevii ei. Păpuși, cărți, caiete, mașinuțe, creioane , carioci, reviste, castele de plastic, năsturei, ace, lipici, panglicuțe și resturi de pânze, reclame colorate pe care le foloseau uneori la citit și câte și mai câte alături de pachețele cu mâncare pentru ei, copiii din satul fără părinți. 

 
 Copacii înghețați de pe marginea drumului păreau că o conduc către școală. Căzătura bruscă în zăpadă o făcu să radă ca un copil. Frigul o înghețase atât de tare încât nu simțise durerea. În zăpada albă, cu toate împrăștiate în jur părea un prichindel pus pe șotii. Încercă să se ridice însă picioarele nu o ascultau. Căută telefonul dar acesta în căzătură i se spărsese. Cu siguranță Nicu ar fi înaintat până la întâlnirea cu învățătoarea lui. Mai încercă să se ridice de câteva ori dar în zadar. Căută trusa de prim ajutor apoi termosul cu ceai cald.
 

    În clasă copiii o așteptau cu sufletul la gură. Tanti Maria le spusese că învățătoarea nu va veni azi dar ei știau că nu i-ar fi lăsat niciodată să o aștepte. Ce s-ar fi făcut fără ea? Câțiva ar fi stat nemâncați până trecea zăpada dacă învățătoarea nu ajungea la școală. Priveau nerăbdători pe geam. Irinuca dădea indicații tuturor să fie sigură că nimeni nu iese pe ușă fără mănuși, fără fular, fără geacă. Doi copii o ajutară să se îmbrace și să iasă cu tot cu scaunul său pe ușa clasei. Apoi începură să facă un om de zăpadă mare, cât de mare puteau, să se vadă de la drumul principal, să o salute pe doamna lor învățătoare. 

  

 Nicu înainta din ce în ce mai greu. Știa că ceva se întâmplase cu doamna de nu o întâlnise încă. De obicei chiuiau să se audă unul pe altul dar acum nu primise niciun răspuns. Ninsoarea se întețea iar drumul părea că nu se mai termină. Prima dată văzu rucsacul căzut, apoi pe doamna care tremura din toate încheieturile. Învățătoarea zâmbi să îl încurajeze:
 
 - Va trebui să mă fac sanie până la școală, zâmbi ea.
 
 Copilul râse și el apoi puse rucsacul învățătoarei în spate și începură să vâslească împreună cu încărcătura prețioasă prin zăpada albă că o simfonie. În depărtare se vedea un om uriaș de zăpada. În colțul zâmbetului  înghețat al învățătoarei sale, Nicu văzu o lacrimă, apoi vorbi ca un om mare:
 
 - Petrică e bolnav azi, doamnă, trebuie să mergem la el, să îi spargem niște lemne, că n-a venit la școală. 

    A fost odata o invatatoare...

   

A fost odată o învățătoare care a intrat în clasă cu multe zâmbete așternute pe chip. Copiii au privit-o fericiți. Era tânără, părea jucăușă, le plăcea cum le cântă și mai ales le plăcea când îi îmbrățișa pe fiecare pentru fiecare reușită a lor. Printre mii de zâmbete , cântece, povești și pași de dans copiii învățau fericiți litere, cifre, semne interesante care aveau fiecare câte o poveste, timpul zbura iar ei abia așteptau o nouă zi de școală. Doamna lor avea aripi de zâna și zbor de fluture. Le scria poezii pe care le inventau împreună pe care apoi le transformau în povești, în desene și în probleme la matematică. Copiii se mai speriau câteodată când învățătoarea supărată pe vreo greșeală se transforma în vrăjitoarea cea rea, dar râdeau în hohote fericiți când câte un cățeluș, broscuță sau ursuleț de plus o convingea că ei, copiii se vor strădui mai mult și orice greșeală o să dispară în curând. Doamna lor îi învăța că numerele trăiesc într-un loc vrăjit plin de pitici, crocodili și fluturași și că literele știu să spună povești fermecate. Până și creta era magică pentru că știa să scrie frumos și să deseneze tărâmuri de vis în câteva minute pe tablă. Liniștea aproape perfectă (întreruptă doar de câte un creion neastâmpărat care nu voia să rămână pe bancă) țesea în jurul tinerei învățătoare zmei, prințese , balauri, zâne bune, castele și tot ceea ce mai voiau prichindeii să vadă. Erau convinși toți că toate personajele despre care auziseră numai în povești se strânseseră la ei în clasă sub bagheta magică a doamnei învățătoare.  

      Într-o zi învățătoarea lor intră mâhnită în clasă și le spuse copiilor:
        -Bună dimineață, copii! Cine nu și-a făcut azi tema? Deschideți cărțile la pagina 35!
 Un murmur indescifrabil străbătu clasa. Apoi un foșnet repetat de cărți și caiete. Un băiețel se îți din ultima bancă demoralizat.O fetiță își netezea caietul neîndrăznind să îl deschidă. Rând pe rând ochișorii mirați căutau licrarirea poveștilor care trebuiau spuse. În ochii învățătoarei însă nu găseau decât o umbră rece. Una dintre fetițe ridică sfioasă două degete ca și când ar fi dorit să își prezinte tema.
       -Spune, Eliza! răsună tăios vocea de nerecunoscut a învățătoarei sale
       -Doamna învățătoare, azi ne-ați mai adus poveștile la școală?
 Printre genele doamnei au sclipit două steluțe mici!
       -Doamna, dacă vreți, pot fi eu azi Cenușăreasa spuse o altă fetiță ieșind în pași de dans în fața clasei
       -Eu o să fiu zmeul cel rău! alergă curajos un băiețel
       -Putem să scriem o poveste fără sfârșit despre clasa noastră!
 Unul câte unul cei mici o înconjuraseră pe doamna lor care rămăsese tăcută la catedră. Stelele din ochi se transformaseră în două picături de apă căzute pe suprafața lucioasă de lemn.  

      - Doamna plânge!
      - Doamna nu plânge, ci ne face o poveste.
 Câteva mânuțe mici apucaseră deja de bărbie trăgând-o în sus și câteva perechi de ochi sfredeleau privirea pierdută parcă a doamnei.
      - Aaaa, știu Doamna e "Frumoasa adormită".
      - Vin eu să o salvez!
 Tânăra învățătoare era înconjurată de dragostea pe care o dăruise, de poveștile pe care le spusese sau le inventase pentru elevii săi. Aceștia repetau fără să-și dea seama lecția empatiei, a compasiunii. Ochii învățătoarei străluceau din nou. Și pe aripa unui gând trimise o poveste puiului ei din cer.
       -Aceasta e povestea unei iubiri, omuleț cu chip îngeresc! gândi ea, apoi depănă povestea Frumoasei Adormite care, trezită deodată din somn, își aminti perfect adunarea și îl puse și pe prinț să rezolve câteva probleme.
 Copiii fremătau dornici să rezolve problemele apoi își dădură singuri ca temă să mai scrie o poveste cu Frumoasa Adormită.... 

Lumea copiilor... Cand ne gandim la copilarie, ne gandim la inocenta... Cand ne gandim la copii, ne gandim la gingasie, la rasete colorate, la nazdravanii...Cand ne gandim la lumea copiilor, ne gandim la jocuri si jucarii, de aceea este bine, ca noi, adulti fiind , sa ne desprindem putin de realitate si sa mai calatorim prin lumea minunata a copiilor...