A fost odata o invatatoare...

   

A fost odată o învățătoare care a intrat în clasă cu multe zâmbete așternute pe chip. Copiii au privit-o fericiți. Era tânără, părea jucăușă, le plăcea cum le cântă și mai ales le plăcea când îi îmbrățișa pe fiecare pentru fiecare reușită a lor. Printre mii de zâmbete , cântece, povești și pași de dans copiii învățau fericiți litere, cifre, semne interesante care aveau fiecare câte o poveste, timpul zbura iar ei abia așteptau o nouă zi de școală. Doamna lor avea aripi de zâna și zbor de fluture. Le scria poezii pe care le inventau împreună pe care apoi le transformau în povești, în desene și în probleme la matematică. Copiii se mai speriau câteodată când învățătoarea supărată pe vreo greșeală se transforma în vrăjitoarea cea rea, dar râdeau în hohote fericiți când câte un cățeluș, broscuță sau ursuleț de plus o convingea că ei, copiii se vor strădui mai mult și orice greșeală o să dispară în curând. Doamna lor îi învăța că numerele trăiesc într-un loc vrăjit plin de pitici, crocodili și fluturași și că literele știu să spună povești fermecate. Până și creta era magică pentru că știa să scrie frumos și să deseneze tărâmuri de vis în câteva minute pe tablă. Liniștea aproape perfectă (întreruptă doar de câte un creion neastâmpărat care nu voia să rămână pe bancă) țesea în jurul tinerei învățătoare zmei, prințese , balauri, zâne bune, castele și tot ceea ce mai voiau prichindeii să vadă. Erau convinși toți că toate personajele despre care auziseră numai în povești se strânseseră la ei în clasă sub bagheta magică a doamnei învățătoare.  

      Într-o zi învățătoarea lor intră mâhnită în clasă și le spuse copiilor:
        -Bună dimineață, copii! Cine nu și-a făcut azi tema? Deschideți cărțile la pagina 35!
 Un murmur indescifrabil străbătu clasa. Apoi un foșnet repetat de cărți și caiete. Un băiețel se îți din ultima bancă demoralizat.O fetiță își netezea caietul neîndrăznind să îl deschidă. Rând pe rând ochișorii mirați căutau licrarirea poveștilor care trebuiau spuse. În ochii învățătoarei însă nu găseau decât o umbră rece. Una dintre fetițe ridică sfioasă două degete ca și când ar fi dorit să își prezinte tema.
       -Spune, Eliza! răsună tăios vocea de nerecunoscut a învățătoarei sale
       -Doamna învățătoare, azi ne-ați mai adus poveștile la școală?
 Printre genele doamnei au sclipit două steluțe mici!
       -Doamna, dacă vreți, pot fi eu azi Cenușăreasa spuse o altă fetiță ieșind în pași de dans în fața clasei
       -Eu o să fiu zmeul cel rău! alergă curajos un băiețel
       -Putem să scriem o poveste fără sfârșit despre clasa noastră!
 Unul câte unul cei mici o înconjuraseră pe doamna lor care rămăsese tăcută la catedră. Stelele din ochi se transformaseră în două picături de apă căzute pe suprafața lucioasă de lemn.  

      - Doamna plânge!
      - Doamna nu plânge, ci ne face o poveste.
 Câteva mânuțe mici apucaseră deja de bărbie trăgând-o în sus și câteva perechi de ochi sfredeleau privirea pierdută parcă a doamnei.
      - Aaaa, știu Doamna e "Frumoasa adormită".
      - Vin eu să o salvez!
 Tânăra învățătoare era înconjurată de dragostea pe care o dăruise, de poveștile pe care le spusese sau le inventase pentru elevii săi. Aceștia repetau fără să-și dea seama lecția empatiei, a compasiunii. Ochii învățătoarei străluceau din nou. Și pe aripa unui gând trimise o poveste puiului ei din cer.
       -Aceasta e povestea unei iubiri, omuleț cu chip îngeresc! gândi ea, apoi depănă povestea Frumoasei Adormite care, trezită deodată din somn, își aminti perfect adunarea și îl puse și pe prinț să rezolve câteva probleme.
 Copiii fremătau dornici să rezolve problemele apoi își dădură singuri ca temă să mai scrie o poveste cu Frumoasa Adormită....