Si povestea continua....

          Ninsese mult în ziua aceea. Învățătoarea privea printre fulgii deși în depărtare, acolo unde se împleteau nevăzutele clipe ale copilăriei sale cu sclipirile albe ale crengilor de brad. Nu era ușor să ajungă la școală. Nu pe o vreme ca asta. Zăpada căzuse din belșug. Îi apăreau mereu în minte chipurile drăgălașe ale elevilor săi. Trecuseră deja zece ani de când preda la școala din vârful dealului în sătucul fără părinți, așa cum deja i se spunea în cancelarie. Își iubea mult elevii însă dintre toți  Petrică parcă i se lipise cel mai mult de suflet. Era dat în grija bunicii... sau bunica în grija lui nimeni nu mai putea să spună. Dumnezeu știe cum se descurcau oare pe o vreme ca asta. Era clasa a4-a și ceva îl împiedica încă să poată desluși înțelesul ascuns al textelor pe care le citeau în clasă. Pentru el totul trebuia pipăit, exemplificat, desenat, demonstrat. Fugea parcă de înțelesul  cuvintelor din cărți, și ochii îi alunecau pe fereastră. Singurul motiv care îl mai aducea la realitate era că nu voia să o supere pe bunica.
 
       - E deja bolnavă, ce să o mai supăr și eu. Eu nu sunt așa rău ca Nicu.
 
       Nicu era mare pentru clasa a4-a rămăsese deja repetent de două ori. O data fusese amânat medical iar a doua oară lipsise prea mult de la școală. Era și el în grija unei vecine din sat. O vecină care mai avea trei copii. Dintre care doi la școală, în aceeași clasă cu Nicu. De ei Nicu avea grijă ca de ochii din cap. Dacă  greșeau pe la teste le mai trăgea câte o scatoalcă. 

 
 Învățătoarea era deja la ușă. Își pusese ghetele în picioare și se îmbrăcase cu costumul de schi peste blugi și bluzele de lâna. Avea un rucsac plin cu de toate în spinare, inclusiv trusa de prim ajutor. Pe o vreme ca asta îi va fi sigur de folos. Un colț de zâmbet apăru din senin adus de Irinuca, cea care voia să se facă doctorița. Ce o să se mai bucure la vederea atâtor ustensile... O umbră acoperi ca o pătură groasă colțul de zâmbet. Nicu deja începuse să fumeze, chiar Irinuca îi spusese asta. Mergea la birt ca oamenii mari și înjura odată cu ei pe acolo.
 
 - Ce a spus, Irinuca?  învățătoarea o întrebase îngrijorată când cea mică povestise.
 
 - Nu pot să va spun. E rușine mare.
 
 Irinuca era singurul copil din clasa ei care nu fusese dată în grijă nimănui. Rămăsese împreună cu bunicii de când se născuse, nu își cunoscuse părinții... Sau poate nici nu erau bunicii ei. Irinuca însă așa le spunea, maia și tataia. Îi ajuta mereu la treburile gospodărești deși cu greu ajungea să facă prea multe din scaunul cu rotile în care era țintuita. Ea voia să fie doctorița ca să îi ajute pe alții.

    

     Învățătoarea deschise ușa grăbită. Urma să îi sune pe ai ei după ce se vor trezi. Era deja ora 6 dimineața și ar fi pierdut cursa. Avea de mers o oră până la cea mai apropiată stație, de unde urma să o ia pe jos.
 
 Frigul îi înghețase deja pleoapele și nici nu trecuseră zece minute de când aștepta mașina. Mai erau și alți navetiști acolo, îi cunoștea din vedere. Niciunul însă nu va coborî cu ea în stație. Prin întinsul albit de zăpadă călătoria spre școală avea ecoul unei simfonii. Singurele certitudini erau desenate pe albastrul cerului de brațele înghețate ale copacilor de pe marginea șoselei. O îngrijorare tăcută plutea printre călători, fiecare cu gândurile lui adăuga puțină gravitate simfoniei albe. Învățătoarea sună acasă. Totul era bine. Soțul pregătea copilul de școală. Îi trimise câteva încurajări și îi promise un om de zăpada. Râsul cristalin puse ca de obicei punct conversației. Mașina se opri brusc în întinderea albă. Învățătoarea trebuia să coboare. Timpul zburase.
 
 Câteva cuvinte îngrijorate pluteau prin aer. "Nu vă așteaptă nimeni? Mai bine mergeți cu noi până la capăt!" Surâse. Nu  putea să meargă mai departe. Satul fără părinți și școala plină de gândurile și speranțele neștiute ale copiilor o așteptau. Se afundă până la genunchi în stratul gros de zăpadă necălcată încă de picior omenesc, și porni. Cunoștea bine drumul, urma să o aștepte probabil Nicu la jumătate. Nicu era mereu primul care o aștepta să o ajute la transportul rucsacului de care era nedespărțită. Aducea din oraș minunății pentru elevii ei. Păpuși, cărți, caiete, mașinuțe, creioane , carioci, reviste, castele de plastic, năsturei, ace, lipici, panglicuțe și resturi de pânze, reclame colorate pe care le foloseau uneori la citit și câte și mai câte alături de pachețele cu mâncare pentru ei, copiii din satul fără părinți. 

 
 Copacii înghețați de pe marginea drumului păreau că o conduc către școală. Căzătura bruscă în zăpadă o făcu să radă ca un copil. Frigul o înghețase atât de tare încât nu simțise durerea. În zăpada albă, cu toate împrăștiate în jur părea un prichindel pus pe șotii. Încercă să se ridice însă picioarele nu o ascultau. Căută telefonul dar acesta în căzătură i se spărsese. Cu siguranță Nicu ar fi înaintat până la întâlnirea cu învățătoarea lui. Mai încercă să se ridice de câteva ori dar în zadar. Căută trusa de prim ajutor apoi termosul cu ceai cald.
 

    În clasă copiii o așteptau cu sufletul la gură. Tanti Maria le spusese că învățătoarea nu va veni azi dar ei știau că nu i-ar fi lăsat niciodată să o aștepte. Ce s-ar fi făcut fără ea? Câțiva ar fi stat nemâncați până trecea zăpada dacă învățătoarea nu ajungea la școală. Priveau nerăbdători pe geam. Irinuca dădea indicații tuturor să fie sigură că nimeni nu iese pe ușă fără mănuși, fără fular, fără geacă. Doi copii o ajutară să se îmbrace și să iasă cu tot cu scaunul său pe ușa clasei. Apoi începură să facă un om de zăpadă mare, cât de mare puteau, să se vadă de la drumul principal, să o salute pe doamna lor învățătoare. 

  

 Nicu înainta din ce în ce mai greu. Știa că ceva se întâmplase cu doamna de nu o întâlnise încă. De obicei chiuiau să se audă unul pe altul dar acum nu primise niciun răspuns. Ninsoarea se întețea iar drumul părea că nu se mai termină. Prima dată văzu rucsacul căzut, apoi pe doamna care tremura din toate încheieturile. Învățătoarea zâmbi să îl încurajeze:
 
 - Va trebui să mă fac sanie până la școală, zâmbi ea.
 
 Copilul râse și el apoi puse rucsacul învățătoarei în spate și începură să vâslească împreună cu încărcătura prețioasă prin zăpada albă că o simfonie. În depărtare se vedea un om uriaș de zăpada. În colțul zâmbetului  înghețat al învățătoarei sale, Nicu văzu o lacrimă, apoi vorbi ca un om mare:
 
 - Petrică e bolnav azi, doamnă, trebuie să mergem la el, să îi spargem niște lemne, că n-a venit la școală.